Povestea unui suflet zdrobit

Se prabusi la pamant cu gandul, parca, sa nu se mai ridice vreodata...nu-si mai simtea mainile, picioarele, intregul corp nu-i mai apartinea, doar inima...blestemata de inima, ea, singura vinovata, mai indraznea inca sa mai bata...zgomotul acestui ticait il scotea din minti, isi dorea sa nu mai vada, sa nu mai auda nimic, dar mai ales sa nu mai simta nimic; "cat de usor poti trece de la fericire la durere, de la speranta la dezamagire, cum poti acum sa-i multumesti Celui de Sus pentru clipele traite, iar in secunda urmatoare sa nu mai vrei sa traiesti?" asta repeta intruna acel Suflet Zdrobit. Si-o amintea pe EA - zambitoare, calda, tandra...si nu reusea sa revada acelasi chip dar de data asta rece, necrutator care ii repeta sa plece, pur si simplu nu credea...se ruga sa se trezeasca din cosmar dar nimeni nu-l auzea; "off, si daca inima asta idioata ar inceta odata cu zgomotul ei insistent" dar inima nu-l asculta, batea din ce in ce mai puternic, vrand parca sa iasa din piept si sa-l mangaie, sa-l ajute sa se ridice. Si au stat asa, amandoi - sufletul cel chinuit si inima- minute, ore, zile sau poate chiar luni intregi, el - blestemand-o pentru toata suferinta, ea - incurajandu-l sa iasa din acea carapace, sa lupte din nou pentru speranta, fericire: "la urma urmei, nu e chiar asa de rau, ai iubit - cate suflete se pot lauda cu asta? ai fost iubit - crezi ca avem cu totii "onoarea" asta? Asa ca, haide, sterge lacrimile alea afurisite si ridica-te, multumeste-i iarasi Celui de Sus pentru momentele traite si roaga-te pentru altele mai frumoase, mai intense, mai adevarate" iar de data asta sufletul nu a mai blestemat biata inima, ci a ascultat-o, s-a ridicat si a pornit increzator in cautarea EI.